Când totul e prea greu,

[!Notă: Această poezie exprimă acel sentiment “de mijloc”, de plumb, ce ne cuprinde cîteodată; sentiment de tristețe, de deziluzie și...dezamăgire.
În cine? Poate că în "ceilalți"... Poate că sentimentul este dat din comoditatea de a-i judeca pe ei, sau pus pe seama evenimentelor și emoțiilor ce le putem întâlni în fiecare clipă, la orice pas...
Însă, cred că cel mai izbitor efect îl are atunci cînd ne încearcă dinspre noi înșine.
Poate nu se întâmplă des, însă există momente când am fost cel puțin...”dezamăgiți” de noi...Eu de mine, Tu de tine...
...De ce?
De ce nu? Simplul fapt că am ajuns în acea stare ne poate ajuta să conștientizăm, și să învățăm…; privind prin propriul reflector, pe scena unde ni se-oglindește imaginea, la momentele-i de răspântie; de frîntură;...a ne descoperi și cunoaște mai bine, a ne testa voința, îngăduința și de ce nu, dorința.
De-a face ce? De a trăi... de a supraviețui!

Obiectivitatea cu care te autoanalizezi determină subiectivitatea afecțiunii pe care o vei purta celor din jurul tău! ]

Când totul e prea greu,

Te vaiţi…Ţi-e silă şi de tine…
O voce surdă, într-o lumină moartă,
repetă-ncet şi aproape obsesiv:
Dar nu ştiu ce-aştepţi tu de la mine?
Ai vrea, poate, să-mi întrerup zidirea,
Şi-amar să încep să îţi zîmbesc?

Trecut de vîrsta inocenţei, acum tu înţelegi
Dar ai uitat să fi Tu,
Tu, cel ce lupta
c-o umbră fadă; prea gri şi rece
cînd încă un cuvânt,
ştiai că mai aveai,
mai puteai
să grăieşti…

Acum doar stai…ş-aştepţi,
Şi cu o mască te mînjeşti
Nici tu nu ştii, dar, cine eşti ?
Nici măcar Tu nu poţi să te găseşti…

Prea multă vreme ai zăcut,
Prea mult timp te-ai complăcut
Ce simplu…ţi se pare oare?
De vrut, ai vrea, cum ai mai vrut
dar prea departe este ea,
Ea…voinţa ta…Era un foc
Acum, doar scrum mai regăseşti
Cînd cerci, zadarnic, răscoleşti…

Degeaba vrei acum,
Invoc-o! Ia vezi…vine?
De unde să ştii tu că ea, de fapt
Te caută pe tine?
Şi-acum…de încă vrei
Îţi voi zîmbi…
Dar doar atât să-mi spui:
Mai vrei?