*
On a draughty piece of paper
I wrote these words…to me.
The light I shall obtain,
The sun that I shall be
Will shine on you as well
For you’re my closest friend
And…enemy.

**
Intolerant as you may be,
I will teach you how to see;
Incaged as your will might fail,
I will teach you freedom realm.

***
Sometimes…you read between some unexisting lines,
And start believing in an untruthful thought…
Makes you act in such ways,
You’d only hurt,
those who would just really want
to be your friends.

****
Don’t suffer in silence, my friend
Look up, and you’ll see,
I’ll always be here,
Lending my hand…

*****
Incripted in the sky,
The signs will not unveil
Their purposes in vain…

****
When I look upon this sky,
I do not see a falling star
I do not see a dying light
I see the rise of something much more great
My heart will have to undertake
And understand this step
I take. My hope will never break.

***
Far away your path will stay,
If you won’t accept it’s way.
Far away your goal shall be
If your heart will not obtain
The strength and love
To carry on,
The hardships of this world.
Because,
In one’s shattered soul,
On one’s fragile shoulders,
In one’s open heart…
Only the brave will have
the courage to walk that path.

**
There is a truth out there,
That you may never see,
There is a feeling somewhere,
Which you may never feel.
But if there is a way
You and only you shall take,
I only hope,
It’s pathway…with mine shall intersect.

*
Some look so far away,
While others try to stay
Here,
On this realm of troubled souls…
For the thing they’re searching for
Is what makes them strong,
On the path that lies ahead,
And they may or may not know,
This thing they’re looking for
Is also known as love…

Obiectivitatea cu care te autoanalizezi determină subiectivitatea afecțiunii pe care o vei purta celor din jurul tău! ]

Când totul e prea greu,

Te vaiţi…Ţi-e silă şi de tine…
O voce surdă, într-o lumină moartă,
repetă-ncet şi aproape obsesiv:
Dar nu ştiu ce-aştepţi tu de la mine?
Ai vrea, poate, să-mi întrerup zidirea,
Şi-amar să încep să îţi zîmbesc?

Trecut de vîrsta inocenţei, acum tu înţelegi
Dar ai uitat să fi Tu,
Tu, cel ce lupta
c-o umbră fadă; prea gri şi rece
cînd încă un cuvânt,
ştiai că mai aveai,
mai puteai
să grăieşti…

Acum doar stai…ş-aştepţi,
Şi cu o mască te mînjeşti
Nici tu nu ştii, dar, cine eşti ?
Nici măcar Tu nu poţi să te găseşti…

Prea multă vreme ai zăcut,
Prea mult timp te-ai complăcut
Ce simplu…ţi se pare oare?
De vrut, ai vrea, cum ai mai vrut
dar prea departe este ea,
Ea…voinţa ta…Era un foc
Acum, doar scrum mai regăseşti
Cînd cerci, zadarnic, răscoleşti…

Degeaba vrei acum,
Invoc-o! Ia vezi…vine?
De unde să ştii tu că ea, de fapt
Te caută pe tine?
Şi-acum…de încă vrei
Îţi voi zîmbi…
Dar doar atât să-mi spui:
Mai vrei?

Tainele nopţii…

Când noaptea dãinuie în pace,
Şi cerul s-a ascuns de tot,
Fãcând loc miilor de stele,
Lumini, ce trec ca nişte unde,
Şi se-mpletesc în valuri
Formând frumoase caruri…
Peste-ale gîndurilor dealuri.

Şi se-oglindesc în ochii lui,
Sclipiri de argint curat;
E-o oglindire ce-a visat,
Şi-acum încet s-a revãrsat
În lac, la marginea cãruia stã,
Privind, orbit, la lunã…

Un freamãt lin, îmbietor,
S-aude dinspre frunze
Stejarul viu, stã tainic, liniştit,
Şi lasã vântul-ncet s-adie…

În codru, cucul, de mult a adormit
Şi greierii abia acum s-au pregãtit,
Cîntãri lungi, aievea, sã doineascã,
Fruntea lui s-o descreţeascã,
Şi din nimb sã îl trezeascã…

Acum e vremea…bãlaiul creştet,
Pe perna moale-mbietoare
Copile, sã ţi-l culci,
Şi-ncet, încet sã te cufunzi,
În miere, lapte, vise dulci.

Şi mâine, când ale dimineţii ore
Şi-al pãsãrilor dulce grai,
Încetişor te-or deştepta,
Sã-ţi amintesti…
E prima zi, şi ultima deodatã,
Şi astfel sã trãieşti,
Chiar de-o fi doar odatã…

[...]

Îti trimit a fragilor dulceaţã
Pe buze dulci, ce neaua-ngheaţã
O-nflãcăratã sãrutare,
Şi-o caldã, veşnicã urare:
Noapte bunã!

Parc-aş aştepta să-mi vină
De undeva de sus: răspunsul la-ntrebarea
Ce nici nu vreau, nici ştiu s-o pun.
Privind adesea-n gânduri
Mă chinui să-nţeleg,
Ce oare voi face eu pe-această lume?
Şi cu ce scop, şi din a cui poruncă?

Şi dacă voi urma o cale,
Căci una tot trebuie s-o port
Va fi ea oare, crucea mea
Mai grea, mai strâmbă; mai uşor…
Decât a celor… ce-am cunoscut?
Voi reuşi s-o duc la capăt
Şi în final să iscusesc,
Capul sus să-mi ţin; să mă mândresc?
Voi încerca… atât eu ştiu… (e tot ce ştiu)

Viaţa se zbate cu atâta veselie
Într-un ocean amar de lacrimi triste,
Ea vrea să-nfrunt orice-o veni
Să sper, să vreau, să lupt mereu
Şi să nu uit, dar: niciodată!
Mereu să vreau, să-ncerc… să mă găsesc!

Da… Scriu poezii. Te deranjează, te-impresionează? Puțin îmi pasă.

Voi posta în această secțiune poeziile mele, mai bune sau mai rele, mai ușoare sau mai grele, oricum vor fi să fie ele; și pentru moment voi începe cu cele mai vechi, printre care și primele pe care le-am scris.

Un scurt istoric:

M-am întâlnit cu lumea poeziei încă din copilărie, după cum era și normal să se întâmple, însă plecând de la faptul că îmi plăceau, pînă la a le scrie a urmat un drum lung.

Așadar, deși îmi plăcea să le citesc, nu mă “fascinau” într-un mod deosebit, așa că citeam ca orice alt copil, doar poeziile pe care le gândeam eu interesante sau atrăgatoare.

Pe vremea aceea (pe la 6-7 ani, când “m-am izbit” propriu-zis de lumea “sofisticată” a procesului de învățare – școala – ) îmi plăceau mai mult poveștile, pentru că față de poezii, nu-ți cereau un efort prea mare de contemplare: ele, pur și simplu îți luminau calea spre o lume mai bună, de cele mai multe ori o lume fantastică, a visatului cu “ochii deschiși” care a reușit să mă prindă în mrejele sale încă de la început.

De unde mai pui și faptul ca nici nu prea se făcea (și nici nu se face) poezie atât de devreme. Păcat, totuși, căci atunci când ești mic, poezii precum “Cățelușul șchiop”, “Gândăcelul” (Elena Farago), și multe altele de genul, te pot învăța câte puțin din realitatea lumii din care, vrei, nu vrei, faci parte; Astfel de poezii te învață să respecți toate ființele, fie ele cît de mici; să știi să le prețuiești, pentru că și ele au un “suflețel” care se raportează la un univers comun, în care…coexistăm.

Poeziile pentru copii, (și aici mă refer la genul celor mai de sus, menite a fi citite cu atenție și cu răbdare, pentru a fi digerate și înțelese cât mai bine de prichindei; nu cele pe care le învață pentru a le recita la o serbare de iarnă, sau pentru alte astfel de festivități; de dragul unui ropot de aplauze obosit al unor părinți și mai obosiți, dar încântați de odraslele lor, care au reușit să stocheze în căp’șorul lor, o poezioară, pe care, poate, dacă au noroc, și s-au chinuit singuri un pic (cu/sau fără ajutorul părinților)…au și înțeles-o.), cele atent selecționate, îți vor oferi o cu totul altă reprezentare , copil fiind.

Ele îți pot deschide, asemeni poveștilor, calea către o altă “perspectivă” asupra vieții. Gândiți-vă numai, cum ar fi…dacă toți părinții ar încerca și ar petrece un timp, cât de scurt, alături de copii lor citind povești, poezii…, îndrăznesc să spun că le-ar hrăni sufletul…atât celor mici, cît și lor, căci le-ar (re)aminti ceea ce ei au avut sau nu ocazia de a descoperi; la timpul potrivit.

Știu ce ați putea gândi acum (în spiritul rațiunii edificatoare; cea care se opune și reacționează, cea care naște idei și creează controverse, fără de care rațiunea liberului arbitru în gândire n-ar avea sens): “-Dar stai puțin! Oamenii din ziua de astăzi sunt mult prea ocupați pentru a mai face și asta, de unde mai punem la socoteală că micuții – prea sunt ei neastâmpărați, nu stau locului o clipă, darmite să stea s’asculte liniștiți de niște poezii și povești, când s-a inventat calculatorul, iar jocurile de pe el sunt mult mai atrăgătoare…”. Acum, eu ce să pot să vă spun? Aveți dreptate…doar că, să fim serioși…prea sună a plîngere de milă, a stereotip “al gândirii amăgite și de viață obosite“.

Dacă vrei să faci ceva, afli cum se face, înțelegi ce presupune și în ce constă, și…îl faci! E atît…de simplu! Dacă prețuiești educația propriilor copii și nu numai; respectul pe care îl vei primi în viitor de la ei, însă și de la cei de seama lor (în funcție de implicarea ta) atunci vei fii destul de chibzuit și precaut în a-i purta spre calea unor învățături nu numai utile, cât și practice, care-i vor ghida/învăța cum să se poarte, cum să reacționeze și să interacționeze cu lumea.

Acum veți gîndi astfel. “-…” Și știți ce? Aveți dreptate. Dar înainte de toate, trebuie să înțelegeți că eu nu vă judec, și nici nu contest modalitatea dvs. de a vă crește copii, sau rațiunea de a vă trăi propria viață, sau pur și simplu…de a fi. Vă reaminteam doar, (într-un mod puțin brutal, poate), de importanța acestor elemente, acestor mici detalii care au, în final, o importanță enormă în viitorul nostru, și al urmașilor noștri… Sper doar, să nu uitam, să-i acordăm, importanța cuvenită, căci, deciziile noastre sunt cele care ne determină convingerea nivelului de fericire, prosperitate și împlinire adevărate…

Cînd spun toate acestea nu mă rezum doar la o anumită categorie de oameni, și anume la părinți, frați, surori, unchi, mătuși, bunici, rude’ îndepărtate, vecini apropriați sau distanți, străini ce trec pe stradă; ci mă refer chiar și la TINE, copilule, tînărule, maturule ce poate citești aceste rînduri! Interesează-te de tine însuți, dar și de cei din jurul tău, oricine ar fi ei…caută să te/îi dezvolți, să fii/să-i înveți (să fie) mai bun(i), pe orice plan, să încerci, să crezi în tine/ să crezi în ei. Asta înseamnă să trăiești cu adevărat alături de ceilalți: să te implici atât de mult, încât să ajungi să-ți pese cu adevărat.

Crezi că ai avea ceva de pierdut? Ai vrut, ai încercat măcar? Și-atunci? Ce crezi? Regreți mai mult că ai pășit pe-acest tărâm, spre propria-ți menire, spre propria-ți împlinire sau că nu l-ai făcut…Și parcă prea mult timp…Degeaba ai pierdut?

Așa…iertați-mă…am cam deviat de la subiect, doar că anumite elemente/motive se cereau strigate, și-’n față, vieții, aruncate…

Să revenim.

Așadar…călătoria mea în universul cunoașterii a început atunci, din prima clipa, în care m-am născut, și i-am cerut ferm, printr-un scâncet,vieții, liniștea-înapoi; căci zbuciumul ei este asemănător furtunii și-al calmului de dinainte, precum nebunul ce-și contemplă normalitatea și stabilitatea cu-o seninătate pură; rară și cu-n discernămînt sinistru, sau meșterul ce-și ascuțește harul, chiar dinainte de-ai veni paharul; Pictorul, ce-și unduiește pensula în rama fără toc, imagine a unei picturi mărețe, ce n-are nici un căpătîi, pierdut în grija gazdei lui…Și scriitorul, poetul – prozator, ce-și pierde urma pașilor-n condei, și-i amintește de alei, de mult prea depărtații, ochii ei…

Ce-au în comun toate acestea? Un punct…de căpătîi. Sfârșit. Poate că voi fi continuat… Să fi văzut doar ce-a urmat! Început.

Ellyu

Bună, bună! lume bună și nebună! ;;)

[Motivul:] M-am decis să-mi fac și eu un blog pe wordpress în limba română. Ce eveniment deosebit, huh? Nu. Încă, nu a venit sfârșitul lumii, și nici nu va veni prea curând… /:)

Acum lăsând gluma la o parte, am reușit, în sfârșit, să-mi asum “în fapte”, vechea dorință de a-mi scrie și păstra gândurile pasagere, pentru a le exploata, extinde și amănunți în vederea avizii mele cunoaștere de sine, că deh’… omul cît trăiește măcar să se cunoască o să-ncerce.

[Concluzia:] Îmi voi expune aici părerile, “filozofiile”, recomandările, într-un stil care, evident, și fără drept de apel, va fii diferit, de fiecare dată. Dacă veți găsi plăcere în lectura acestor texte, atunci sunteți invitații mei de-a le citi și-n continuare…

Între timp, vă doresc o zi, sau noapte (după cum e cazul) presărate numai de frămîntări utile și plăcute. Pentru restul există…fasconalul. (…sau poate o bomboană; o prăjitură, un covrigel…anyway…whatever makes you “tic” – efectul este același atât timp cît și tu crezi în “puterea” lui. [Placebo effect] We’ll discuss this later. :-” )

Ellyu